BRAN < sl. ьраня „luptă”, cf. sl. Branislav și Branimir. 1. Bran frecv. pren., luat și ca nume de fam. fără altă desinență; – munt., sec. al XV-lea (Rel); – ard., 1688 (Paș); -ea, Șt. ard. 1848 (An C VI 759); Brăn/escu, -ești s. 2. Brană b., olt. (Sur VI); Brana f. (17 A I 229); – s.; cf. ceh. brana „poartă” (Mikl O), sens ce pare să fi avut și numele satului Bran, r. Brașov, dublat de top. vecin „Poarta”. 3. Branislav, 1445 (Ț-Rom 209) probabil alogen. 4. Brăneiu țig. (16 B IV 436). 5. Brănete, Stan, olt. (AO XVI 365); Branetu s. (ib.). 8. Braneț zis și Brâneți (13-15 B 206); Brăneț/u, olt. (RI VI 262) și s. (Sd XXII); -iu, olt. (AO X 201). 7. Brănuși, Ioan (AO XII 384). 8. Brănilă (16 B VI 226). 9. Branici (Dm); – zis și „Brănescul” (Ștef). 10. + -ciu, -cea: Branciu b. (Ard) (cf. Granciu); Brancea vecin (17 B IV 373) cu afer. (excepțional); Banciul (17 B II. 11. Asemănătoare: Brănișteriul, Dr. (C Ștef) < subst. braniște „pădure oprită la vînat”. 12. Alte toponime: a) Braniciov t. (Ind l3 -16B); + -cioc (ca în Spancioc, Glavacioc): b) Brancioc, cîmpul la NV de Ploiești; Poienile Brancioc din Com. Crivina. Antroponim la origine, numele acesta s-a luat drept termen geografic, sinonim cu stepa, v. „branciogul sterp” (DLR), ca și Bărăganul, alt antroponim la origine.